Peripeţii gastronomice la Slănic Moldova

Imagine de pe Net, fara legatura cu povestea de mai jos...

În multe ţări în care industria e la pământ şi agricultura în aer, turismul rămâne o posibilă soluţie întru supravieţuire. Numai că ideal ar fi să fie făcut de oameni care se pricep. Care să asigure condiţii decente de cazare şi, de ce nu, confort şi care să pună la punct tot ce ţine de tradiţionala bucătărie românească. Şi dacă şi preţurile rămân într-o zonă civilizată, totul e perfect.

Pe alocuri, lucrurile stau aşa, numai că te confrunţi şi cu situaţii care te fac să promiţi că nu mai poposeşti pe la vreo pensiune sau hotel din frumoasa ţară românească câte zile ai. Ceva de genul acesta am păţit recent, la Slănic Moldova. Superbă staţiune, mai ales acum, la vreme de primăvară. Cu copaci în floare, sălcii de un verde crud, ape care coboară în cascade şi păduri inundate de flori sălbatice.

Numai că aerul de poveste s-a spart în bucăţi la restaurantul pensiunii unde am poposit în weekend, ajunsă la două concursuri de cultură generală, în calitate de însoţitor a concurenţilor botoşăneni.

Ar fi multe de spus despre timpul petrecut la Slănic, dar prefer să mă amuz cu o poveste cu accente gastronomice. Totul a început vineri seara, cu o mămăliguţă cu brânză şi apoi un orez şi ceva pui. Mă rog, până aici era oarecum în regulă, dacă nu ţinem cont de faptul că existau şi concurenţi ce făcuseră vreo 24 de ore până la destinaţie, fiind plecaţi tocmai de la Turnu Severin.

După un somn adânc, a venit şi micul dejun, pe la şapte dimineaţa. Destul de sărăcuţ, dar nu asta conta, ci precizarea explicită a chelnerilor: ori ceai, ori cafea! Adică să te ferească Sfântul să îndrăzneşti să ceri şi una şi alta. Cum avusesem inspiraţia să beau un Ness în balcon, la lumina răsăritului, m-am mulţumit cu jumătatea de ceaşcă de ceai ce mi s-a pus în faţă…

Bine, mai departe… Pe la 15.00, când am revenit la restaurant după competiţii, am fost gratulaţi cu un borş anodin cu un os garnisit cu oarece carne şi mămăliguţă cu 4!!! sarmale, mai mult ambalaj decât umplutură. Spre disperarea comesenilor, nu se zărea, pe nicăieri, vreun strop de apă. Îl întreb pe chelnerul destul de în vârstă (după părul alb pe care îl afişa) dacă nu putem primi apă. Mă priveşte crunt şi cu atâta rămân. Cumpăr pentru unul din concurenţii mei o sticlă de jumătate de apă, pentru care dau 4 lei… Alţii insistă să primească mult-aşteptata apă şi sunt cadoriţi cu nişte căni ciobite cu apă de la chiuvetă…

Mai mârâim noi în sinea noastră şi cum se instala plictiseala de atâta stat de pomană întreb o chelneriţă – în limba română - dacă nu este desert. N-avem!! mi se răspunde. Plecăm, edificaţi, cu gustul de dulce în coadă de peşte. Numai că, atunci când mă mai preumblu pe holuri, dau nas în nas cu unii mai perseverenţi, care urcau ţanţoşi cu nişte bucăţele minuscule de plăcintă în mână. Brusc, îmi creşte tensiunea şi mă întorc la chelneriţă, care o zbugheşte la bucătărie şi îmi aduce nefericitele plăcinte…

Trec peste frumoasa plimbare de seară şi popasul la o altă pensiune – superstilată, cu oameni tineri, cu care ne-a făcut o reală plăcere să stăm de vorbă – şi ajung la masa festivă, unde ni s-a spus că va fi foarte frumos… Şi-a fost… O farfurie cu aperitive obişnuită, nici prea – prea, nici foarte - foarte… Numai că, întrucât apa se încăpăţâna să nu apară pe masă,  oamenii încep să facă poante, salvaţi de ancestralul simţ românesc al umorului. „Domnilor, au secat toate fântânile din Slănic Moldova!”, sau „Am ajuns să beau rachiu fără apă”, la care vine replica în oglindă „Care rachiu?”. Şi dă-i pe râs…

Brusc, apar multvisatele sticle de apă minerală şi nişte carafe cu coniac, de 2 degete, la care chelnerul ţine să ne atenţioneze: „Cu grijă, să ajungă la toată lumea!”. Ne uităm la chelner, ne uităm la coniac şi turnăm în pahare îngrijindu-ne să-i rămână şi lui jumătate din ce ne-a adus. Mă rog, după încă un fel de mâncare complet anost, cu nişte cartofi natur, mici arşi şi un fragment infim de pui, n-am mai văzut nimic până la finalul mesei festive, decât nişte vin ce a fost consumat, de asemenea, cu maximă moderaţie. Nu de alta, dar învăţasem lecţia de la primul fel de băutură…   

Să mai scriu şi despre micul dejun de final, la care chelnerul cu aer olimpian ne-a stropşit pentru că am îndrăznit să ne aşezăm la altă masă decât la cea stabilită de el (prilej pentru concurenţii mei să plece în cameră şi să nu se mai întoarcă), sau că în momentul în care am luat străveziile pachete de drum mi s-a spus, pe şleau, să nu fie mai multe decât e cazul?

Acum, când povestesc, realizez că a fost o experienţă profund kafkiană şi că multiplicarea ei va duce la golirea staţiunilor româneşti. E destul de evident de ce-mi fac eu concediile la bulgari şi la greci de ani buni, în schimbul unor sume de-a dreptul rezonabile. Mai trebuie spus că niciunul dintre participanţi nu era vreun gurmand, mai ales că tocmai trecuse de curând Paştele şi mulţi îşi căutau, probabil, dieta potrivită pentru a-şi rearanja greutatea. Dar de bunăvoie, nu cu grosolănii sadea, aroganţă şi o calicie total nejustificată, ţinând cont de sumele virate pentru participanţii la concurs.

Data viitoare, dacă mai e să merg, aleg eu pensiunea şi restaurantul, cu atenţie maximă la raportul preţ – calitate. Aşa cum facem şi în viaţa de zi cu zi, mai ales în condiţii de criză. (Carmen MORARU)   
P.S. Dedicaţie pentru Paraschiva Seliman. I-am promis că voi scrie un articol, fie el şi dintr-un unghi anume, despre "sejurul" de la Slănic Moldova.